Exerciţiu ratat de căutare a sinelui

poze finlanda 003

La sfârşitul săptămânii trecute, pe fondul mini-vacanţei de Sfânta Marie şi al faptului că aerul irespirabil al Bucureştiului îmi pârjolea fiinţa, am hotărât împreună cu patru prieteni să emigrăm în mijlocul naturii, pe masivul Piatra Craiului, acolo unde oxigenul rarefiat şi peisajul înălţător îţi conferă o stare de conectare la sine, atât de benefică spiritului şi trupului. Zis şi făcut. Planul: Sosire în Braşov joi seara. Ziua unu, vineri: dimineaţa plecare spre Zărneşti. Drumeţie din Zărneşti până la Plaiu’ Foii, stabilirea taberei, relaxare, citit, jucat şah, foc de tabară, odihnă…

Ziua doi, sâmbătă: Trezire dis de dimineaţă, cafea, strângerea taberei, escaladarea masivului, refugiul Diana, urcat pe Grohotiş prin Brâul caprelor, atins creasta la vârful Padina popii, coborâre spre cabana Curmătura, instalarea taberei, odihnă, linişte.

Ziua trei, duminică: strângerea taberei, coborâre înapoi spre Zărneşti… Braşov.

În ceea ce priveşte starea vremii, acesta a fost verificată consultându-se cinci surse meteo diverse: soare cu nor, posibil precipitaţii trecătoare. Perfect! am spus. Răcoare şi bine. Vreme de urcat munţii. Am avut grijă să îmi dotez bagajul cu o filozofie potrivită pentru o asemenea ocazie: Aşa grăit-a Zarathustra, Friedrich Nietzsche – o lectură care mi-a fabricat caracterul şi spiritul. Speram ca în ascensiune să meditez cercetând orizonturile albe. Fiind cinci persoane am luat doar două corturi şi toate cele necesare. Unul din prieteni a adus şi un fierbător cu gaz pentru a face cafea şi mămăliguţă cu brânză în vârf de munte. Imaginaţia mea a luat foc. Speram de multă vreme să plec din civilizaţia care a ajuns să mă dezguste, să urc muntele, să respir aerul, să înţeleg despre ce este vorba în acest scurt pasaj numit viaţă, acolo sus, unde a trăit odată însuşi Zarathustra.

Călătoria cu trenul până la Zărneşti a fost mai mult decât agreabilă. Am râs mult şi cu poftă ascultând poveştile unui prieten şi admirând peisajul. Zărneştiul este un orăşel minunat. Străzile lui miros a flori, iarbă şi bălegar. Elemente naturale. Oamenii sunt veşnic zâmbitori. A urmat traseul de trei ore spre Plaiu’ Foii, pe care l-am străbătut în forţă. Am întâlnit cai pe care i-am hrănit cu napolitane…

Iată şi Plaiu’ Foii! Fatalitate! Cabana este în renovare, iar valea inundată de bucureşteni, dâmboviţeni, ieşeni, brăileni şi mai toată naţiunea română în ceea ce are ea caracteristic: murdăria, zgomotul, organizarea browniană. Pe scurt: maşini, copii, câini lătrând, madame în izmene colorate, tineri săltaţi de pe skateboard şi aruncaţi pe bancheta din spate a maşinii spre a fi aduşi ,,la munte”, familii şi familişti de carieră cu corturi pestriţe, grătare, mese, scaune pliante şi tot restul componentelor unui peisaj consumerist de cea mai înaltă josnicie. Am urcat repede pe o colină de vis-a-vis de cabană. Deşi visul meu se transforma treptat în iluzie deşartă, mi-am spus să mă bucur de natură că până la urmă nu e dracu’ aşa de negru… Şi în plus eram singuri pe meleagul nostru alpin, deasupra umanităţii dezlănţuite. Am montat corturile, iar eu m-am asigurat că nu văd din cort nici un petic de ,,civilizaţie”! Nici nu ne desfăşurasem cum trebuie că ce văd: două gagici munţomane apar, fericite de găsirea unui loc virgin şi încep înverşunate să-şi monteze cortul… Nimic uimitor în asta. Noi ne vedem de treabă şi punem de-o mămăligă cu brânză, dar între timp, fără să băgăm de seamă, suntem martorii unei noi surprize: începe ploaia. O ploaie venită de nicăieri. Abia dacă avem timp să sărim toţi într-un cort că dealul nostru este deja inundat. Bem fericiţi palincă şi whisky la adăpostul cortului. După mai multe reprize, hotărâm că ploaia s-a terminat de-a binelea şi putem în sfârşit să mâncăm mult meritata mămăligă. Încercăm cu greu să reaprindem şi focul pe care îl pregătisem înainte de începutul ploii şi pe care îl protejasem cu pungi de plastic. Se aprinde cu greu. Căderea treptată a nopţii aduce noi oaspeţi pe micul nostru platou iluminat de flăcări blânde. Şi noi oaspeţi… Şi alţi noi oaspeţi… Şi încă …oaspeţi… La final număram în jur de 15 corturi. Reuşim cu greu să întreţinem focul viu. Lemnele sunt ude, aşa că trebuie în prealabil să le uscăm în jurul vetrei. Tună! În scurt timp reîncepe ploaia. De data asta mult mai intensă. Ne băgăm de urgenţă în corturi. În cortul meu şi al prietenei mele intră apa. Sacii de dormit încep să se ude. Este prima ploaie pe care o prind în acest cort, deci nu aveam de unde să ştiu… îmi spun, în timp ce scot apa cu cana dintre izoprene. Ies şi încerc fără succes să trag supraprotecţia cât mai departe de pereţii cortului. Plouă şi mai mult. Prietenii ne invită la ei în cort, dar gândindu-mă la o noapte petrecută în cinci într-un cort de maxim patru persoane, mă face să declin oferta. Este clar: seara e compromisă. Ploaia devine potop. În cele din urmă realizez că am instalat sub corturi o prelată de protecţie. Ies de urgenţă şi o trag cu greu, instalând-o deasupra. Acum e ok. Apa nu mai curge în interior însă totul este ud. După o analiză rapidă realizez că singura soluţie este să înţep podeaua cortului cu cuţitul pentru ca apa să se poată scurge. După încă o jumătate de oră, tunetele se depărtează şi picăturile contenesc. Hotărâm că singura variantă este să ne culcăm şi să evaluăm stricăciunile dimineaţă. Condensul creat de prelata pusă peste cort cauzează o umezeală excesivă în aşa fel încât la un moment dat, scoţând o mână de sub sacul de dormit impermeabil constat că este literalmente leoarcă şi îl scutur în lături. De afară, o nouă gaşcă ne împunge timpanele cu un optimism deplasat. Încearcă să îşi monteze corturile. Apoi ne resuscitează focul stins de potop. Fericire mare frate! Una dintre voci constată că poate unii oameni dorm, însă asta nu înseamnă că cineva se opreşte din iureş. Focul este reaprins şi gaşca (din Bucureşti) se pune pe petrecut. După voci am numărat în jur de 10 cheflii. În lungul timp în care am auzit toate bancurile, glumele şi bălmăjelile de beţie ale adolescenţilor întârziaţi, m-am gândit la o metodă de a construi un cort cu izolaţie fonică, la cinci mii de metode prin care aş putea să îi omor şi la alte cinci mii de alternative posibile unei excursii pe munte… Când, în cele din urmă, creierul mi-a dat shutdown, cred că era deja trei noaptea şi frigul (dragul de el) a ajutat la debarasarea găştii trimiţându-i pe toţi la culcare. Cred că am reuşit să dormim trei ore. Când m-am trezit, tremuram şi scoteam aburi pe gură. Am constat că mă durea şi plămânul drept. Prietena mea s-a trezit cu o durere în gât. Rapid am constatat stricăciunile: totul din ghiozdanul meu era fleoaşcă. De la ciorapi, la tricouri, până la pantalonii lungi pe care oricum nu avusesem ocazia să îi port. M-am îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurţi ai prieteni mele şi am decis (evident) că excursia nu avea să continue, cel puţin pentru noi doi. Cam în acelaşi timp s-au trezit şi prietenii noştri, mai norocoşi, cărora nu le intrase apă în cort. După un ceai pe fugă am hotărât că muntele nu va mai fi atacat şi că cel mai rezonabil plan ar fi să ne întoarcem până în Zărneşti şi să vedem de acolo ce se mai întâmplă. Lumina zilei mi-a dat însă posibilitatea de a constata dezastrul pe care omul îl cauzează mediului înconjurător: sticle aruncate peste tot, ambalaje rupte lăsate de izbelişte, cărbuni împrăştiaţi din vatră, pădurea plină de hârtie igienică folosită. În faţa cabanei, populaţia consumeristă se trezea pentru o nouă zi de jaf şi cotropire… Am făcut o plimbare tristă în căutarea unei mese goale pentru a lua micul dejun, însă nu am găsit decât vreo două ude leoarcă, pe care le-am abandonat repede. Peste o oră am adunat tabăra şi am plecat. Prietenii noştri nu au coborât stindardul şi şi-au propus să continue excursia de la Râşnov încercând de acolo să ajungă în poiana Braşov. Spre Zărneşti am fost depăşiţi de o maşină de Bucureşti din care bubuiau manelele. O grasă ne-a privit pe geam arătându-ne degetul mijlociu. Am înţeles atunci unde mă aflu, unde ne aflăm, spre ce tindem şi cum ni se întâmplă această Românie a tuturor şi a nimănui…

,,Unde singurătatea încetează, începe piaţa; iar unde-ncepe piaţa, acolo-ncep şi larma marilor comedianţi şi bâzâitul muştelor otrăvitoare.”

,, Prietene, refugiază-te-n singurătatea ta: te văd împuns de muşte-otrăvitoare! Refugiază-te acolo unde bate vântul aspru şi puternic.

Refugiază-te-n singurătatea ta! Prea ai trăit aproape de cei mărunţi şi mizerabili. Să fugi de invizibila lor răzbunare! Căci ei te-aşteaptă numai ca să se răzbune.”

                      Friedrich Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra (Despre muştele din piaţă)

.autor: Rudy von Kronstadt

Advertisements

Ce înseamnă “să faci artă”?

91

De ce aleg acest subiect delicat? Probabil pentru că este o întrebare recurentă…  Nu sunt expertul definiţiilor şi pe cât de paradoxal ar părea, am să încerc să raspund acestei întrebări fără a da o definiţie. În câmpul cunoşterii, punerea corectă a unor întrebări este parte din soluţie. Aşadar am să încep prin a medita la ceea ce înseamnă pentru mine “a face artă”. De paisprezece ani mă îndeletnicesc cu activităţi diverse, pe care alţii le numesc artistice. Ceea ce fac de fapt a avut mereu un caracter de experiment. Nu am putut rămâne niciodată “constant” în acest proces, deoarece am avut mereu intuiţia că a rămâne constant într-o îndeletnicire experimentală este un fapt reprobabil şi insuficient pentru a satisface scopurile propuse. Arta pe care am practicat-o s-a învârtit mereu în sfera căutărilor. Ţin minte că pe măsură ce citeam mai mult despre curente în artă, găseam agreabil şi necesar să îmi probez cunoştinţele teoretice în practicarea acestor stiluri. Astfel am fost rând pe rând: cubist, fovist, expresionist, dadaist, suprarealist, deconstructivist, post-minimalist, artist conceptual (acceptând acest din urmă termen ca fiind: modul meu de a înţelege ce este un artist conceptual). Suma acestor tipuri de poziţionare a minţii este numită: a fi un artist vizual, adică a lucra cu imaginea, indiferent de natura acesteia sau de modul în care operezi cu ea.

Dar dincolo de o practică oarecare, în artă vorbim nu numai despre teorie ci mai ales despre un  Weltanschauung, adică despre un ansamblu de cunoştinţe,  gândire, sentimente, voinţă şi comportament, specifice unui anumit tip de individ confruntat cu un anumit tip de realitate. A fi artist comportă în primul rând o poziţionare fermă vis-a-vis de modul în care este trăită viaţă şi anume un tip de trăire care are cel mai mult de a face cu disciplina creaţiei, inovaţia şi, nu în ultimul rând, cu o viziune cuprinzătoare asupra fenomenelor înconjurătoare. Alfel spus, “a face artă” este un modus vivendi, o practică a gândirii şi numai în cele din urmă o îndeletnicire a mâinilor. Personal, mă preocupă în prezent procesul gândirii despre artă, anume cum facem artă şi în ce scop? Chestiunea pentru care un artist face artă este pentru mine o chestiune de maximă importanţă. Spun asta deoarece îl văd pe artist ca fiind un ambasador al comunicării în primul rând şi un interpret de semnificaţii în al doilea rând. Schema de mai sus vine în sprijinul afirmaţiilor mele aducând o lămurire în măsura în care ea face un portret robot al artistului. El este un tunel, un spaţiu de transfer şi resemnificare a valorilor pe care acest homo ludens le preia din lume redându-le tot lumii, însă, în acest proces, crează o lume nouă, repusă în matriţă. Astfel el operează o transhumanţă de valori şi conţinuturi cu potenţial valoric. Artistul este un translator în sensul traslatării valorilor lumii către un spaţiu cu totul nou. Originalitatea sa constă în modul insolit de a reaşeza valori acolo unde o reaşezare era crezută improbabilă.

Dacă mi-aş permite să prevăd un viitor al artei, atunci aş prevedea un viitor legat mult mai mult de conţinuturi şi procese, de limbaj şi comunicare, de coduri şi înţelesuri. Arta viitorului va fi ceea ce a fost filozofia în grecia antică: o cunoaştere discursivă a lumii şi a omului. Iar dacă filozofia este privită şi ca “discuţia despre filozofie”, atunci şi arta are acelaşi drept moral de a deveni “discuţie despre artă”, iar răspunsul la întrebarea: ce înseamnă să faci artă? ar fi acelaşi răspuns pe care l-am da întrebărilor: de ce suntem oameni sau de ce comunicăm?

.autor: Rudy von Kronstadt

Martin Creed – ,,Câteodată mă gândesc, alteori nu mă gândesc”.

work88b

Martin Creed este un individ unic! Aţi auzit bine! Tipul ăsta chiar nu se poate hotărâ asupra a ceea ce este arta sau a ceea ce doreşte el să facă în artă. De altfel, habar nu are ce este arta şi nici nu s-ar autodefini ca fiind artist. În 1994, Martin Creed a prezentat lumii întregi lucrarea: Work No. 88, a sheet of A4 paper crumpled into a ball (Lucrarea numărul 88, O coală A4 mototolită într-o minge). Astfel a provocat scandal şi dezorientare în mediile artistice. În anul 2001 a câştigat Turner Prize la Tate Gallery, cu lucrarea: Work No. 227: The lights going on and off (Lucrarea numărul 227, Luminile aprinzându-se şi stingându-se), lucrare în care Creed foloseşte o încăpere goală, în care la fiecare 5 secunde luminile se aprind şi se sting…

De ce face Martin Creed aşa ceva?!… Ei bine, dacă ar fi să îl credităm cu adevărul privitor la propriile lucrări, ar trebui să credem că manifestările rutiniere sunt cele mai pertinente să îl definească pe om. Oamenii nu fac tot timpul numai fapte măreţe încărcate de glorie, ci, în cele mai multe dintre cazuri se plictisesc, sunt indecişi, se prosternează în faţa unor ecrane, consumandu-şi astfel timpul pe pământ. Martin Creed nu crede că există vreun lucru care să rămână vreodată fixat definitiv într-un concept sau poziţie. Nehotărârea lui este de cele mai multe ori comică şi, în mod absurd – disciplinată. Spre exemplu, una din seriile de lucrări prezentate în cadrul festivalului de artă de la Edinburg, Scoţia, Down Over Up, prezintă multe coli de hârtie A4, colorate în cât mai multe culori de carioci, găsite de el. Astfel, fiecare coală este o de o altă culoare. O altă instalaţie foarte îndrăgită este formată din patru scaune diverse suprapuse. Este vorba aici despre escaladarea conceptului de autoritate? Despre cine este de fapt şeful şefului? Sau ne putem gândi că Martin a ales cu bună ştiinţă patru scaune oarecare pentru a ne determina să ne punem întrebări inutile?
Totuşi eu cred că artistul doreşte să ne confrunte cu o realitate crudă: aceea a propriilor nostre frici şi anxietăţi legate de banalitate, monotonie şi repetitivitate. Cu alte cuvinte, de ce ne este cel mai frică nu scăpăm şi trebuie să recunoştem că… suntem cu mult mai plicticoşi decât am vrea vreodată să recunoştem în faţa lumii…

martin-creed-work-no-lst075356

autor articol: Rudy von Kronstadt

Shape Is Not Abstract? No. 9

tuttle imagine

Încep astăzi o serie de mini prezentări având ca punct de pornire şi pretext opere originale ale unora dintre artiştii pe care îi consider a fi valoroşi atât în contextul contemporan cât şi într-un context particular dat de preferinţele de gust personale.
Nedorind să stabilesc o relaţie de tip Larrouse cu cititorii, prefer să deschid problematica operei de artă pornind nu de la datele biografice ale artistului, ci direct de la conţinutul respectivei lucrări. În acest mod, interpretarea poate fi scutită de criterii ce ţin de biografia artistului sau a contextului în care aceasta a fost creată.

“Shape Is Not Abstract? No. 9” a lui Richard Tuttle este cel mai bun exemplu al sistemului său estetic, voit insolit, voit frust, voit (aparent) la îndemâna oricui. De ce am ales tocmai această lucrare? Ei bine, prefer să înţeleg arta ca pe un îndelungat proces de construcţie al ideilor şi formelor, un proces în care arhitecturile interne ale gândirii se decelează în forme fizice sau conceptuale. Ca artist post-minimalist, Tuttle sondează intenţionat aceste pârghii ale “bucătăriei” interne în ceea ce priveşte meditaţia asupra artei. Arta sa mizează pe efectul wow, spontaneitate şi nu în ultimul rând un foarte inteligent simţ al umorului îmbinat cu un şi mai rafinat gust al compoziţiei. Obiectele lui Tuttle sunt un puzzle intempestiv de materiale găsite în viaţa de zi cu zi. Carton, plastic, metal, lemn, culori diverse, hârtie, pietre şi materiale naturale. Rezultatele acestor “jocuri de-a invenţia” se pot vedea în minunatele sale construcţii, de cele mai multe ori frizând miniaturalul (într-un sens preţios), dar şi într-o combinatorică deloc superficială a materialelor.

Richard Tuttle este un tip select, cu o gândire de arhitect şi o dexteritate de păpuşar, folosind spaţiul alb al galeriei pe post de esplanadă pentru rafinatele sale panoplii de exponate. El nu se mărgineşte la a defini obiectul artei sale. Tuttle nu face “picturi” sau “sculpturi”, ci corpuri, suprafeţe, obiecte… până la urmă, diverşi exponenţi ai ideii de transdisciplinaritate. Ceea ce face din el un mare artist este tocmai modul personal în care vede acest transfer interdisciplinar şi al unui şi mai atent simţ al punerii în lumină a artei ca proiect şi nu ca produs final. Cu fiecare lucrare nouă, Richard Tuttle pare să ne spună: iată, vedeţi ce ar trebui să fie arta? Un proiect, o perspectivă asupra modului în care trebuie privit viitorul. Arta trebuie să vorbească în primul rând despre ea însăşi şi doar apoi să încerce să descrie lumea…

Deşi Arta, este deja modul în care lumea se oglindeşte pe sine.

Rudy von Kronstadt

Sursă imagine http://www.pinterest.com/pin/517421444661444397/

Articolul a fost publicat prima dată pe blogul Alexandrei Lazu: http://dinnimic.wordpress.com/

Bine v-am regăsit! Spontan Act Gallery îşi reface sensul dar nu şi direcţia, devenind: SPONTAN ACT SPACE.
Ce este SPONTAN ACT SPACE? Ei bine, destul de complicat de explicat, însă nu imposibil…
Dacă Spontan Act Gallery îşi propunea să relanseze ideea de act artistic “confiscând” spaţiu fizic din natură prin aplicarea benzii alb-roşii, SPONTAN ACT SPACE face un pas dincolo de confiscarea de spaţiu (fizic), emigrând către ideea de SPAŢIU conceptual. Această nouă dimensiune a “locuirii” operei de artă se deschide către ideea comunicării, a punerii de idei in comun, a practicării dialogului artistic, în orice spaţiu fizic, folosind orice pretext, loc sau ocazie pentru a valoriza procesul şi produsul artistic.
SPONTAN ACT SPACE sugestionează faptul că “galeria de artă” este un concept învechit. Astfel, galeria devine Spaţiu iar acest spaţiu poate fi chiar “purtătorul de artă” – artistul, curatorul, publicul şi consumatorul de artă, sau, mai bine spus: toţi aceştia la un loc. Noul tip de SPAŢIU nu mai are nevoie de un loc dedicat căci locul devine DIALOGUL, LOGOSUL, PRACTICA şi TEORIA despre artă.
SPONTAN ACT SPACE impune ideea conform căreia “procesul” este noul produs (artistic). Trebuie meditat asupra ideii de “a nu avea o galerie”/”a avea un SPAŢIU”. Practic toate limitările sunt înlăturate, iar procesul ideatic devine primordial. În acest sens SPONTAN ACT SPACE este în primul rând o idee pentru a cărei înfăptuire nu este nevoie decât de parteneri de dialog, în sensul punerii în comun a ideilor despre artă.

Ziua mondială a poeziei

Având în vedere că astăzi, 21 Martie,  este Ziua Mondială a Poeziei, m-am gândit să particip cu o poezie care face parte din volumul ,,The Hut”, un volum la care am lucrat între anii 2011 şi 2012, dar care, datorită faptului ca în România, nici o editură nu publică un volum în limba engleză, a rămas încă în acestă stare de invizibilitate… cum de altfel, multe alte proiecte literare şi nu numai…

Căutând prin volum am găsit o poezie pe care o voi posta cu această ocazie, datorită calităţii sale evocative şi melancolice,  ce tratează descrierea unei realităţii marginale, situate mereu în proximitatea vederii şi a conştiinţei, fără a fi însă revelată…

The twilight’s chronicle

As the perfume, the evening has three states… a very sharp state, a middle one, and an eternal tone… I pass along the evening’s footpath, through diverse and wintery spaces for which I represent a landmark of some sort.

Half way through the evening you can find the season disguised as a hawk. He restlessly  turns above, high above the winter’s beings.

A piano vibrates silky but firmly when touched by the pianist’s hand. His arrangements are the forest’s rhythms under the immobile necklaces of the branches, and the black, vertical corridors of the maze.

The twilight’s pallor smells of wood and smoke. The houses are small rugged pyramids grouped in gray flocks. In the last state, the evening makes you aware of yourself, and the  interior is contemplated outside.

A beam of golden light stands guard at the border, between this kingdom and the Kingdom Unseen.

.Rudy

Poveste despre nimic

Mă mânca un ochi foarte insistent, aşa că l-am scos şi l-am scărpinat serios cu o periuţă tare din păr de porc mistreţ pentru curăţatul unghiilor. În acelaşi timp am auzit o vălătuceală pe scări afară şi m-am înterupt curios din activitate.

Erau nişte plânsete de fată şi o voce plângăreaţă.

–          Vai dar nu am ştiut că eşti aici spuse fata.

Apoi o altă voce îi răspunse înfundat.

–          Da… eram aici…

–          Dar nu te-am văzut… au ce mă doar cotul ăsta… vai ce lovitură, mai adăugă vocea feminină ca epilog. Evident că năuca se împiedicase şi se prăvălise peste nefericit într-un iureş voluptos.

M-am uitat pe vizor ca să văd dacă pot să prind ceva din tevatura asta, dar fără noroc, căci figura feminină se depărtase bocind şi trăgându-şi nasul. Am bănuit că nu o cunoşteam şi aveam dreptate. Întors în dreptul oglinzii mi-am înşurubat ochiul cu mâncărici la loc în orbita şi-n prealabil i-am dat un lustru cu ceară de Carnauba. Mi-am zis că nu-i adevărat: strălucea de minune şi se asorta la perfecţie cu celălalt! Iar mâncărimea era deja o chestiune uitată. Urma să am o seară minunată în propria-mi companie. Un lichior bun, o pipă înfundată cu tutun Stanwell, posibil câteva pagini din Gunter Grass sau Nasir Virbosian însă…

Ziua o pierdusem prin cartierul de artişti la băute. Mai întâi la ateliere apoi la catedra de pictură monumentală iar dupăamiaza târziu la un vernisaj… Vinul a fost bun iar eu, peste măsură de comunicativ, dar într-un fel cam tăcut… Un prieten mă momise cu un joc interesant dar până la urmă am lăsat-o baltă şi am poştit o jumate de ţuică de tescovină. Am mângâiat două mâţe deosebit de fine la atingere şi foarte fiţoase, însă nu m-am ales cu nici una în final. Mi s-a făcut foame şi am tras ,,La Radu” ca să comand o pizza casei. Apoi am luat-o la subraţ şi m-am semeţit prin faţa colegilor din cămin cu mirobolantul aliment fierbinte, aburind care cu siguranţă le-a făcut ploaie-n gură şi secetă-n suflet. Nu mi-a păsat. Ba chiar am avut un gând cum că viciile trebuie întreţinute şi că ele sunt forma exemplară de libertate a condiţiei umane. ,,Ce plăcere să fiu”! mi-am spus şi le-am trântit uşa în nas unor puşti de anul I. După masă am încărcat pipa şi am tras o fumăciune până s-a făcut un întuneric alb în cameră, pe care, la final, într-un jubileu pulmonar, l-am inhalat din câteva sorbituri păstrându-l definitiv în cavităţile sufleteşti. Ce balet providenţial al condiţiei umane, mi-am spus încă odată, răsuflând uşurat. În cursul zilei mai consumasem şi două cafele şi ceva şpriţ, de care uitasem să menţionez, pe lângă cele două beri preliminare…

M-am uitat la un film siropos despre o sinucidere lentă. A durat două ore. Apoi, tot ochiul cu mâncărici mi-a făcut probleme şi a obosit refuzând să-mi mai permită să văd clar cu el; fiind nevoit să-l scot iar pe timpul nopţii şi să-l pun în caseta lui specială din lemn de tec. Şi apoi…? A da! Am stins lumina şi m-am culcat cu gândul că oricum sunt cel mai tare din lume!

Sfârşit

Ps, în atenţia cititorului:

(Aici povestea zilei s-a terminat. Orice faptă sau personaj prezentat sunt destul de conforme cu realitatea. Acum, că tot ai citit, poţi să stingi şi tu lumină şi să te culci, gândindu-te, ca şi mine, că eşti cel mai tare. Chiar nu contează că ai dreptate sau nu…)

.Istorisist: Rudy